Aici, episodul 1
Pe măsură ce am
înaintat în lectură - am început ieri și acum sunt la pagina 117 -, au
început problemele de stomac. Eu de regulă scriu, nicidecum nu citesc
autobiografiile altora. Nu am răbdare. Cu atât mai mult nu aș citi
autobiografia cuiva care pare să aibă tangență cu ”hobby”-urile mele,
tocmai pentru a încerca să evit creșterea nivelului de frustrare, care
oricum a depășit ”cotele apelor Dunării”.
Durerea
de stomac se datorează încordării și freneziei cu care parcurg această
lectură. Sunt atât de multe idei și afirmații ale autoarei care-mi
confirmă că nu sunt ”singura nebună” .... - legate de cum ajuți pe
cineva, de cum te poți implica sau nu atunci când călătorești în zone
sărace, de cum e cu voința, cu echipamentul, cu banii, cum e cu toată
politica și tot bla-bla-ul ăsta european despre ”cum te fâțâi prin
hoteluri de 5 și 6 stele prin toată lumea, pe motiv că ajuți lumea a
treia” și alte chestii (”- Cum e posibil? ne-am întrebat una pe alta. Am zburat la clasa business (martie
2004, din Marea Britanie în Coreea de Sud, Insula Jeju, unde Consiliul
de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu ținea o
întrunire), servim gustări, bem șampanie, stăm
la un hotel de cinci stele, cu vulcani artificiali care erup lângă noi
și participăm la o conferință despre eradicarea sărăciei și furnizarea
apei și serviciilor de salubritate pentru milioane de oameni lipsiți de
aceste binefaceri.”). Îmi place la nebunie că
cel puțin până la acest moment al lecturii nu am citit nici măcar o
frază prin care să se aduleze/promoveze echipamentul musai sau
marca/brandul X .... Chrissie Wellington pune chiar accent pe a NU avea
bani pentru o bicicletă performantă, pe a alerga fără ceas și GPS, a nu
avea nu știu ce tricou tehnic sau șoșoni minune!! Desigur, că există o
singură Chrissie Wellington, cu un talent nativ atât de debordant în ale
performanței, cu o voință și un volum de muncă atât de asiduu ..... -
totul rămâne discutabil -.
Am renunțat azi să alerg spre birou sau să pedalez, din dorința de a sta 35-40 de minute jos, în autobuz, și de a continua lectura începută ieri. Și nu oricum, ci făcând notițe și semne pe margine. După orele de birou, oricum nu mă simțeam bine, așa că ”am dat cu capu-n ușă” și m-am agățat disperată de autobuz, făcându-mă comodă, cu cartea-n mână.
Am renunțat azi să alerg spre birou sau să pedalez, din dorința de a sta 35-40 de minute jos, în autobuz, și de a continua lectura începută ieri. Și nu oricum, ci făcând notițe și semne pe margine. După orele de birou, oricum nu mă simțeam bine, așa că ”am dat cu capu-n ușă” și m-am agățat disperată de autobuz, făcându-mă comodă, cu cartea-n mână.
Am
fost la un pas să uit să cobor și când mi-am dat seama am pus cartea,
la repezeală, pe deasupra rucsacului, într-o chestie atașată care este
destinată de fapt depozitării căștii de ciclism. Am luat-o prin spatele
blocurilor, e un drum de vreo 300 de m. Duc de ceva luni muncă de
lămurire cu maidanezii bine hrăniți și extrem de vigilenți, așa că acum
îmi permit să merg pe-aici fără să risc a mi se mai distruge un rucsac
printre colții lor! După ce trecusem de ”zona pericoloso sporgiersi”, se
apucă ăl mai brun și mai fioros să latre și simțeam cum sonorul se
apropie amenințător de mine. Mă alerga. M-am oprit, m-am întors și l-am
întrebat ștrengărește care-i baiul. Posibil că mi-a recunoscut vocea,
este instrumentul meu cel mai des folosit în această conviețuire
chinuită cu maidanezii noștri (apropos, am auzit azi la
birou o frântură dintr-o discuție care m-a înspăimântat și m-a înfuriat
infinit pe interior: o colegă, posesoare de câine mascul, foarte
împotriva castrării câinilor cu stăpân, se exprima cu o naturalețe
incredibilă: ”Să castreze femelele, că doar ele fac puii, nu?!” Wow!!!
Ea fiind femeie, doi copii ..... Wow!!!! Incredibil ..... Ca bărbații
ăia care-și bat nevasta sau prietena când află că aceasta e însărcinată,
în timp ce el refuză să folosească condom, ca să-i fie lui perfect, că
ea oricum nu contează .... Sau ca unele mame de băieți care-și educă
pușlamalele pe ideea că fetele sunt instrumente de distracție, important
este ca ”băiatul mamei să fie satisfăcut”! Cred că nu voi uita cât voi
trăi acest fragment dintr-o discuție purtată undeva într-un birou de
oameni cu pretenții intelectuale mult peste medie.), și s-a retras spășit.
Cu
o frenezie greu descriptibilă am ajuns în casă, am dat rucsacul jos
...... și cartea nu mai era! Am luat cheile, am încuiat și mi-am dat
duhul alergând pe traseu, poate-poate am noroc ..... Am găsit-o undeva
la jumătatea distanței, la locul unde mă oprisem, căzuse pe drum și
stătea acolo, strâmbă și stingheră ... am luat-o și am zbughit-o
fericită înapoi. M-am făcut comodă și de trei ore citesc și recitesc
pasaje și vizualizez peisaje și locuri pe unde am trecut și eu, dar în
alte condiții - Kathmandu, potecile înalte ale Himalayei, parte din
Podișul Tibetan - ....
Titlul
cărții, ”O viață fără limite”, este, cu siguranță, unul dintre
titlurile foarte potrivite. M-am oprit acum ca să iau un răgaz, căci mă
simt extenuată, de parcă am fost cu autoarea prin parte din încercările
ei. Clar, o carte impresionantă, chiar dacă am vaga bănuială că anumite
aspecte sunt puțin exagerate. Aici, două pagini-mesaj pentru foarte
mulți, cărora le recomand din suflet lectura integrală a cărții:
”Viața unui triatlonist
Dintre
toate părțile corpului pe care le antrenăm în această goană
neiertătoare a noastră, niciuna nu este mai importantă decât capul.
Există
o cultură în triatlon pentru jurnalele de bord și pentru date, o
adevărată obsesie pentru cât de departe și cât de repede am mers în
ultima sesiune.
Sunt persoane care cred că dacă jurnalul de bord este în ordine, atunci așa trebuie să fie și pregătirea lor.
Apoi
ajung la kilometrul 30 din maraton, cu trupurile chinuite de dureri și
de oboseală și disperă că mai sunt încă 12 km de parcurs. Atunci sunt în
pericol să cedeze și, cu siguranță, să încetinească. Atunci au cea mai
mare nevoie de o minte care este la fel de tocită și la fel de puternică
precum posteriorul lor. Cei mai buni antrenori o să vă spună același
lucru. Mai mult sau mai puțin, este primul lucru pe care mi l-a spus
Brett (antrenorul lui Chrissie) când
m-am dus să mă evalueze, chiar dacă observația sa că va trebuie să-mi
taie capul a fost un mod oarecum neconvențional de a-mi spune că am de
lucrat la acest aspect. Când am trecut la profesioniști eram irascibilă
și obsesivă, repezindu-mă la toate ca un elefant într-un magazin de
porțelanuri.
”Antrenamentul
l-ai înțeles”, îmi spusese Brett într-unul dintre acele e-mailuri.
”Mersul pe jos în ținutul idioților încă nu. Treci peste asta în același
fel la îmbunătățirea unui defect sportiv: recunoscându-l și
antrenându-l. Viața nu-i altceva decât un obicei. Treci la treabă.”
La început
părea descurajant. ”Dar nu mă pot relaxa” - am vrut să spun. ”Nu pot
încetini. Nu pot să nu mai fiu Muppet. Așa sunt eu!”
Aceste
proteste însă nu sunt diferite de a spune: ”Dar eu nu pot ridica acea
greutate, nu pot alerga atât de repede, nu pot finaliza un Ironman.”
Poate că nu ești capabil chiar acum,
dar cu o stare de spirit pozitivă și dorință de a lucra, orice este
posibil. Rămânând pozitiv este într-adevăr una dintre cele mai prețioase
calități ale oricărui atlet. Asta, precum și abilitatea de a rămâne concentrat și disciplinat.
Sfatul
meu este să-ți dezvolți o arhivă a minții plină cu imagini și gânduri
pozitive - familie, prieteni, succese anterioare, locuri preferate, o
porție mare de cartofi.
Trebuie
să o construiești ca pe orice colecție și în curând vei avea o serie de
gânduri asupra cărora să meditezi atunci când corpul și sufletul vor
striga după ușurare.
Există
o mulțime de activități repetitive în viața unui sportiv, în special în
Ironman, și trebuie să înveți să accepți asta. Cel mai bun mod de a-ți
îmbunătăți capacitatea de a îndura plictiseala este chiar să înduri
plictiseala. Petrece timp antrenându-te singur și provoacă-ți mintea să
rămână concentrată. Aveam o cameră în Leysin (locul de cantonament din momentul trecerii la profesioniști, în Elveția) pe
care am numit-o temniță, unde era banda de alergare. Era lipsită de
aer, fără ferestre și atât de mică încât dacă-ți întindeai brațele
puteai atinge oricare dintre pereți. Mirosea a sudoare și a lacrimi de
la antrenamentele anterioare. Radioul era stricat. Brett obișnuia să
trimită sportivi acolo jos să facă sesiuni. I-a pus pe unii, cum ar fi
Hillary Biscay și Bella Comerford, să alerge maratoane întregi acolo.
Hillary odată și-a uitat iPodul și a trebuit să facă totul fără nicio
stimulare. Acum, nu recomand neapărat să încercați acasă așa ceva,
oameni buni. Brett alegea în cunoștință de cauză anumite ședințe pentru
fiecare dintre sportivii săi. Dar acest lucru vă oferă o introspecție în
tipurile de tehnici cu care vă puteți antrena mintea, precum și
corpul.”
etc. etc. etc. - citiți cartea :-)
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen